Postări
Au trecut zile bune
de la tragedia care a marcat pe viaţă sute, mii, zeci de mii de persoane.
Vineri noaptea, clubul Colectiv din sectorul patru al capitalei, Bucureşti, a
luat foc, curmând vieţile a 27 de tineri pe loc şi a încă cinci de atunci şi
până acum. Plus încă 130 în spital, unii în stare mai bună, alţii agăţându-se
de un fir de aţă. Un club în care tinerii au mers să participe la un concert de
muzică rock, cu versuri puternice, care să îi inspire, să le dea o idee despre
direcţia în care merge gloata, nicidecum un ritual satanic, lipsit de
ortodoxism, cum am tot auzit în aceste zile atât de agitate. Un club fără
autorizaţie de siguranţă, fără controale făcute la timp, fără multe altele la
care nimeni nu se gândeşte atunci când intră şi plăteşte bilet, pentru că, nu-i
aşa, distracţia e primul cuvânt care îţi vine în cap, nicidecum „extinctor” sau
„ieşire de incendiu”.
În loc să fie uniţi, românii s-au luat la ceartă
Ce am văzut imediat
după tragedia din #Colectiv? Exact ce era de aşteptat. O mare de oameni care
plângeau atât morţii, cât şi răniţii, eroii şi pe cei căzuţi încercând să îi
salveze pe alţii. Şi un ocean de proşti, de idioţi, de îndoctrinaţi pe un drum
atât de drept încât cea mai mică denivelare le-ar răsturna întregul univers. Ei
sunt cei care au strigat, în gura mare, „aşa le trebuie, dacă ascultau muzică
rock”, indiferent că erau medici, preoţi, profesori sau sudori.
Am văzut oameni care
îi condamnau pe cei răniţi şi pe cei care au murit în incendiul din club pentru
că erau în oraş de Halloween, pentru că dădeau din cap pe ritmurile unor
melodii pe care nu le pot înţelege prea mulţi într-o ţară atât de afundată în
manele, piţipoance şi muzică uşor vandabilă, pentru că aveau plete, barbă,
tatuaje, cercei în nas, buze, sprâncene. Pentru toate astea, ei au devenit
„sataniştii care şi-au chemat propria moarte”, pe ritmurile piese „This is the
day we day” (asta e ziua în care murim).
Pentru câteva zile,
însă, nu am văzut preoţi şi m-am bucurat. Ştiind că cei mai mulţi nu sunt decât
nişte birocraţi care îşi pun un costum şi au un program de la 9 la 5 în fiecare
zi, se plimbă în maşini scumpe şi îndeamnă babele suferinde la smerenie în timp
ce la mâna lor atârnă un ceas placat cu aur, m-am simţit bine să nu îi văd
îmbuibându-se din tragedia altora. Cel puţin, până şi-au făcut prezenţa. Mai
întâi prin auzite, apoi şi pe văzute. Unii au dat vina pe faptul că tinerii
erau în club şi nu în Biserică. Alţii au spus că preoţii nu vin neinvitaţi la
rugăciune, că ei se roagă doar la Sfânta Liturghie. Şi apoi a venit Daniel. Cel
mai fericit preot din România, dar cu o mutră acră, tristă, bătută de grijile
averilor pe care le strânge, mai mult pentru el decât pentru alţii.
„Ruga nu se face la club, ci la Biserică...”
...zise
preafericitul. Tot el a spus, plin de nervi şi cu atitudinea unui profesor de
la o şcoală medievală, că nu îl învaţă nimeni pe el ce atitudine trebuie să ia
Biserica pe care o conduce. Noroc că nu avea sceptrul la el, că tare mi-e că
blagoslovea vreo doi cameramani cu el.
Pe reţelele de socializare
au circulat zeci de postări, sute chiar, referitoare la preoţi din diverse
comune, care au adoptat puncte de vedere diferite. Cei mai mulţi s-au alăturat
credinţei că cei ce au murit acolo, în flăcări, au primit ce meritau. „Aşa le
trebuie, dacă ascultau muzică rock”. Au fost, însă, şi unii care au decis să
înoate împotriva curentului.
Acum, oamenii au trecut la proteste. Mai mult pe facebook, pe twitter şi pe alte reţele. Pentru că, nu-i aşa, ce e mai uşor decât să înjuri guvernul din faţa calculatorului, în timp ce te uiţi la MasterChef? Noroc de bucureşteni, că au ieşit cu miile în stradă, că în baza altora, nu se adunau nici măcar 200."Şi, ca să pun capac la ticăloşia şi nepriceperea mea, mărturisesc public, sus şi tare, faptul că nu am izbutit să văd unde ar fi satanistă melodia "The day we die". Dimpotrivă, dincolo de stilul vocal - pe care îl înţeleg, dar care îmi este incomod - cântecul are un subiect perfect ortodox: nu suntem numere, suntem oameni vii, iar ziua în care ne vom da bătuţi şi vom accepta să devenim numere, vom accepta să fim sclavii sistemului, este ziua în care vom muri. Mi-a plăcut mesajul acestui cântec! Foarte mult! Habar nu am de celelalte melodii ale albumului, dar mesajul acestei melodii este, din punctul meu de vedere, perfect ortodox. Iar comentariile pe temă ale unora - privitoare la "premoniţia" din această melodie - ţin de o boală cumplită a datului cu părerea despre ceea ce nu ştim. Bârfă, şuşana, prostie. Ca şi cele despre presupusa "petrecere satanistă" de la Colectiv şi altele asemenea, toate bazate pe "auzenii". Ooo, sigur, nu a fost o vecernie sau o litie acolo la club. A fost o petrecere, da. Şi vineri seară, corect. Dar de aici şi până la "sărbătoare satanică" şi alte asemenea aberaţii este o uriaşă distanţă. Pe care mulţi aşa-zişi ortodocşi - oameni care ar trebui să fugă de bârfă ca de dracu - nu s-au sfiit s-o treacă. Autoritar, tupeist, fără pic de empatie, fără dragoste, fără milă".-preot Mihai-Andrei Aldea.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Părerea ta AICI